Impresii pe o margine de lume

 

Iarna se lasa incet-incet peste urbe; orasul se zgribuleste sub atingerea ceturilor si a diminetilor cu promoroaca. In orele imputinate ale zilei, sub cerul cenusiu si monoton cu greu realizezi ca se apropie cele mai asteptate sarbatori ale anului. Fara luminitele care sa le animeze, ghirlandele, stelele, spiralele si figurinele din beculete colorate sunt incremenite si banale. Doar vitrinele  magazinelor mai anima un pic realitatea; s-au umplut cu culoare si beteala, cu oferte senzationale de ultima ora in speranta unor vanzari mai acatarii.

Vacanta se apropie, se fac ultimele planuri pentru Craciun si Revelion. La televizor reapare eternul subiect despre “Cat cheltuie romanii de sarbatori?”. Nu prea inteleg sensul intrebarii si nici utilitatea stirii respective. In acesta intrebare se acunde  in mod ipocrit vesnicul comentariu:”Se tot plang ca sunt saraci da’vezi ce bani dau pe prostii si pe mancare si bautura?”

Desi in fiecare an numarul celor care declara ca isi pot permite tot mai putin e in continua crestere, niciodata n-am vazut un efect real, vreo reactie pertinenta si umana in randul politicienilor responsabili cu bunastarea natiunii.  Ti se strange inima vazandu-i pe cei din generatia parintilor si bunicilor nostri numarandu-si banutii pe care i-au luat de la CAR-ul pensionarilor ca sa puna o bucatica mai vizibila de carne in mancare si o bucata de cozonac pe masa de sarbatori. Degeaba…minimul sprijin promis in fiecare legislatie vine mereu dupa momentele…in care ai avea nevoie sa te simti o clipa om.

O casa cu copii mai intretine atmosfera de magie ce insoteste sarbatorile de iarna. De dragul lor cobori si Luna de pe cer ca sa acopere cu lumina sa toate inadverdentele lumii reale. Bucuria lor nealterata este o compensatie inegalabila pentru frustrarile sutelor de zile din an. Copiii te fac sa devii creativ si sa scoti margaritare si din nimic…

Spre seara lumina se strecoara in miile de beculete colorate si feeria umple strazile orasului. E un oras mare, cu ambitii pe masura; un candidat la titlul de “oras cultural European”. Este un oras universitar, cu istorie bogata si indelungata, un oras numit “al comorilor”. Centrul sau emblematic e usor de recunoscut si e mandria cetatenilor vechi sau mai noi ai urbei. Cei care vin la Cluj raman cu o impresie puternica si multi din ei isi doresc sa se stabileasca aici.

Viitoarea metropola se intinde incet dar sigur pe dealurile ce o inconjoara si se pregateste sa “inghita”comunele aflate in imediata ei apropiere. E un oras prosper si…lipsit de griji. Sunt destui care ii sustin aerul de mandrie  si sunt foarte multi care o iubesc cu adevarat. Viitorul oras cultural european nu duce lipsa de sustinatori infocati si dedicati.

Aceasta fericita ingemanare de vechi si nou ce da farmecul vizibil al urbei e completat  in mod paradoxal de zborul, cu precizie de ceasornic al stolurilor de ciori grive si de semanatura spre si inapoi de la Groapa de gunoi a orasului. Probabil majoritatea clujenilor n-au nici cea mai vaga idée unde se afla si cum arata acest element esential al civilizatiei. Noroc ca mai sunt reporteri dedicati si pasionati care trec dincolo de aparenta de bunastare a realitatii pentru a ne arata pe ce se sprijina de fapt comoditatea noastra zilnica de oraseni prosperi.

Reportajul lui Carmen Avram  despre soarta oamenilor din “Dallas”, cum ironic s-a denumit acest loc uitat de lume este o palma rasunatoare pe obrazul Primariei Cluj si a autoritatilor Statului roman. Cei care isi duc traiul zilnic acolo, la baza muntelui fumegand de miasme si descompunere, incercearca cu disperare sa recupereze, pe langa PET-uri, metale, materiale reciclabile si cate ceva de mancat, chiar daca nu intamplator au ajuns la gunoi respectivele produse fost comestibile.

Pe rampa de gunoi a Clujului universitar, cultural si bancar au crescut deja generatii de tineri care au la randul lor copii. Locuiesc in adaposturi incropite din gunoaiele recuperate, se nasc, traiesc si mor in saracia fara orizont si perspective despre care putini vor sa stie. Spre rusinea noastra, a tuturor, dar mai ales spre rusinea autoritatilor care sunt platite ca sa serveasca interesele TUTUROR cetatenilor si sa se aplece asupra nevoilor lor, dar spre norocul celor uitati de soarta, exista un cuplu de oameni sufletisti care au venit tocmai din Olanda pentru a le dovedi ca ei merita o alta soarta.

Si au reusit. Dintre fetitele pe care le-au ajutat, o minunata domnisoara a devenit educatoare pentru cei mici. Cu grija, rabdare si insistenta sunt deja tineri care au reusit sa iasa la lumina si sa se bucure de conditia umana.  Ceilalti inca asteapta ca reprezentantii remunerati ai statului roman sa gaseasca o modalitate legala prin care banii destinati comunitatilor defavorizate sa sustina acest minunat si functional proiect demarat de familia de olandezi.

Cu putin timp in urma, ocupatul si preocupatul premier, Victor Ponta a participat la inaugurarea Campusului Teologic Ortodox “Nicolae Ivan” din Cluj. Campusul a fost ridicat pe un teren facut cadou Mitropoliei de catre Primaria Cluj. Pentru a putea demara lucrarile, circa 300  de oameni au fost dizlocati de pe acel teren in mijlocul iernii. Erau din aceeasi comunitate defavorizata; li s-au promis spatii de locuit dar au fost de fapt, lasati de izbeliste si au ingrosat randurile “cetatenilor” Dallasului de pe rat. Victor Ponta pare sa nu stie acest fapt si nici nu pare sa-l intereseze. Dupa cum nici membrii BOR nu se rusineaza de faptul ca, de dragul unui campus “dedicat” lor din bani publici, acesti dezmosteniti ai soartei au fost…aruncati la gunoi. Si asta pentru o Biserica ce troneaza pe o avere de peste 3 miliarde de Euro….

Se apropie Craciunul. Postim de zor sa ne rascumparam pacatele, sa ne purificam in asteptarea sarbatorii. Mesajul preferat al acestui moment este “sa daruim, sa impartim cu altii, sa dam celor care sunt mai putin norocosi…”. Frumos si nobil. Craciunul se apropie cu pasi repezi si copiii din Dallas traiesc tot in adaposturile incropite din cartoane, mananca tot ce apuca sau ce dezgroapa din gunoaie iar Mos Craciun nu cred ca a auzit de ei. Orasul si tara  in care se zbat de pe o zi pe alta i-a maturat sub pres si nu vrea sa stie sau  sa se stie de ei. Biserica le-a luat locul si a uitat de ei in mod confortabil. E prea “saraca” pentru a da… oricum are mana doar de luat. Premierul a plecat si el; asta dupa ce ne-a tras de urechi si si-a recitat discursul electoral despre importanta si rolul bisericii si obligatia statului de a o sprijini din banii nostri, ai tuturor.

Ma intreb doar, pe deposedatii din Dallas cine ii sprijina? Ei ai cui sunt? De ce nu ajung si la ei banii nostri, ai concetatenilor lor? Ma intreb: cum pot inghiti ciorbele si sarmalele autoritatile locale care i-au impins pe cei ce n-aveau puterea de a se opune la marginea existentei, mult dincolo de orice decenta? Domnule primar al viitorului Oras Cultural European, cand ati pavoazat Clujul de sarbatoare si ati aprins pentru prima data luminile v-ati adus oare aminte de oamenii care n-au nici dupa ce bea apa? Le-ati facut o promisiune! Stie oare Mos Craciun ca n-aveti cuvant? Domnilor investitori si oameni de afaceri care ati pus bazele prosperei Banci Transilvania, care defilati cu programul “Clujul are suflet” din banii marunti lasati de clienti  in cutiuta de la ghiseele bancii, stiti ca de fapt nici voi, nici Clujul n-aveti suflet?

Ma uit inmarmurita si rusinata la documentarul ce se deruleaza pe ecranul televizorului si-mi aduc aminte brusc de o nuvela cu mare impact emotional al scriitoarei americane Ursula K. LeGuin: “ Cei ce au parasit Omelas”. Il recomand cu caldura oamenilor politici, responsabililor statului, fetelor bisericesti si oamenilor de cultura. Il recomand tuturor care cred ca realitatea lor comfortabila este cea adevarata. Il recomand clujenilor care cred ca pentru un stadion, un casino renovat si trei ghirlande sclipitoare orasul lor iubit merita o distinctie europeana.

Recomand acesta nuvela  cu tot dragul celor carora le pasa de cei din jurul lor, celor care se rusineaza de neputinta societatii in care traiesc, celor care si-au lasat in urma confortul si au venit sa-i aduca la lumina pe cei impinsi in gunoaie, celor care lucreaza alaturi de cei marginalizati si se zbat sa le deschida portile cunoasterii, celor care i-au cautat si ni i-au facut cunoscuti. Le recomand acesta nuvela cu tot dragul, caci ei sunt cei care…au parasit Omelas.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s